A TRAI IN UNIVERSUL INFINIT

Cuvânt înainte

Acest eseu nu este doar rezultatul unui efort speculativ, ci rodul unor îndelungate acumulari si eforturi de cautare a Adevarului cristic prin trairi spirituale sincere.

Cât timp traiesti excesiv în lumea a ceea ce aparent stii nu poti sa devii un receptor pe calea rezonantei spirituale. Starea de receptivitate obtinuta prin daruire sufleteasca sincera mi-a revelat un alt mod de a cunoaste.

Eseul se adreseaza celor care, citind printre rândurile Evangheliilor biblice, vad sau simt ca adevarul despre Dumnezeul lui Isus nu se regaseste în dogmele teologiei bisericiesti. Adevarul cristic a fost falsificat de cei care l-au desconsiderat si a fost denaturat de catre cei care nu l-au înteles.

Doctrina cristica redefineste omul si restabileste o cu totul noua relatie cu “aproapele” si cu Dumnezeu. Dumnezeul lui Isus este “Duhul curat al Adevarului” (cugetul si sufletul curat al omului eliberat de eroare si viciu), este Creatorul de traire sufleteasca continua (“viata vesnica”). Diavolul este “Duhul necurat” aducator de moarte sufleteasca pentru omul înlantuit de eroare si viciu. Omul poate “învia cu Duhul”, devenind un “templu” al lui Dumnezeu sau poate “muri”.

Traind continuu sentimentele pozitive de comuniune, iubire, bucurie, respect, devotiune, altruism, etc. omul poate “învia”, se poate “naste din nou” traind continuu pentru Adevar. Traind continuu sentimente de nemultumire, depresie, teama, ura, mânie, etc. omul “moare cu Duhul”, cade în “moartea vesnica”, în “robia pacatului”. Isus s-a “renascut din Tatal” (a “înviat”) “cu Duhul”, nu cu trupul.

Viata spirituala poate fi stiinta sau ignoranta. Ea va cauza starea de sanatate sau de boala. Personificarea a notiunilor de Dumnezeu si Diavol (asemanându-le cu fiintele umane) si mitul nasterii lui Isus din “Tatal” cu trupul, nu “cu Duhul”, sunt grave erori de interpretare a Doctrinei cristice de catre teologia bisericeasca.

Întelese ca simboluri ilustrând doua sensuri existentiale diametral opuse, adevarul si eroarea, “Dumnezeul” si “Diavolul” devin simple principii-cauze care conduc sufletul spre "înviere" (cu "Duhul si Adevarul") sau spre "moarte" spirituala.

La Isus, Dumnezeu este un principiu-entitate conceput pentru a fi înteles si adoptat printr-un efort mental si sufletesc. Adevarata eliberare înseamna reeducare prin cunoasterea Adevarului si prin adoptarea noului Dumnezeu, “Tatal”.

Autorul.

Virgil Beceru Copyright © 2006 E-mail: terra_lucida@yahoo.com

Nici un fragment din aceasta lucrare nu poate fi reprodus sau transmis, prin nici o metoda, fara permisiunea scrisa a autorului.

top of page

Capitolul I

Universul Infinit

"Cine nu va fi ca un copil, nu va vedea Împaratia lui Dumnezeu" [Luca: 18-17].

Miscându-se în sfera gândirii senzoriale si verbale, omul nu este constient de faptul ca tot ceea ce percepe cu simturile îi este în realitate necunoscut. Traim într-adevar cu impresia ca, daca noi cunoastem numele a ceva înseamna ca si cunoastem acel ceva. A nu fi constienti de imensa latura necunoscuta a tot ceea ce aparent cunoastem este o orbire în plan spiritual.

Traim captivi într-o lume a numelor si formelor, o lume rational-verbala creata de intelectul nostru conditionat senzorial, disociati si înfricosati de adevarul care sta în spatele aparentelor acestei lumi.

Mentalul senzorial stabileste relatii cu mediul spatio-temporal aparent finit, dar nu poate stabili relatii cu mediul infinit pe care nu-l poate cuprinde cu sufletul si întelege cu mintea. În contact cu necunoscutul, care este prezent în orice aspect din mediul ambiant, omul se retrage instinctiv în lumea mentala a ceea ce aparent stie.

A deveni tot mai constienti de faptul ca nu ne este cunoscuta si nu ne apartine fiinta mai mult decât o stea de pe cer înseamna un mare pas înainte pe calea întelegerii ca fiinta noastra nu este guvernata de propria vointa decât într-o mica masura, variabila în functie de nivelul de evolutie si de integrare cosmica. Integrarea cosmica semnifica stabilirea unor raporturi mentale si sufletesti armonioase cu mediul apropiat si departat perceptiei si întelegerii noastre.

“Singura cunoastere adevarata consta în a sti ca nu stii nimic”, a spus filosoful antic grec Socrate. A întelege si a trai cu intensitate adevarul ca nu stim nimic, aceasta ne pune în situatia de a realiza un altfel de contact si o altfel de relatie cu necunoscutul. Prin intermediul si prin controlul nazuintelor sufletesti, emotiilor si trairilor, omul si-ar putea crea o lume noua, conditionata emotional-afectiv, transfigurând lumea spatio-temporala conditionata senzorial al carei prizonier mental si sufletesc este.

Subconstientul este deosebit de receptiv la nuantele noastre sufletesti de încredere-neîncredere care deschid perspective de a trai si întelege în sens constructiv sau distructiv. Omul încrezator în fortele sale va vedea mai mult posibilitatea iar cel dominat de îndoiala va vedea vede mai mult dificultatea realizarii unor scopuri sau nazuinte.

S-a observat din timpuri stravechi ca, printr-o credinta ferma, omul poate înclina balanta hazardului în favoarea sa în diverse situatii. Prin metode specifice, toate magiile-religiile-vrajitoriile actioneaza asupra subconstientului pentru întarirea sentimentului încrederii în reusita în situatii critice. Sentimentul încrederii induce calm, luciditate si conduce la succes, iar sentimentul îndoielii induce teama, agitatie, tulburare si duce la esec.

Cu cât stiinta a putut explica mai mult fenomenele lumii fizice si psihice, cu atât au devenit mai nefunctionale miturile, magiile, superstitiile. Fenomene care la un anumit moment istoric au capatat explicatii stiintifice inteligibile, exprimabile si previzibile, pentru alte timpuri ele reprezentau mila, harul, mînia, pedeapsa sau razbunarea unor zeitati.

Gândirea primitiva concepe Universul ca fiind zamislit de un Creator personificat care, asemeni unui mestesugar, dispune arbitrar de Creatia sa, dar nu-si poate raspunde la întrebarea: “cine l-a creat pe Creator” si cu greu ar putea sa înteleaga ca “Creatorul” si “creatia” sunt reciproc integrate formând un Tot unitar în evolutie.

Apelând la Dumnezeu la fel cum apeleaza la oricare alta magie-vrajitorie, el îsi rezolva diversele probleme ale existentei terestre. Sunt ingenioase si chiar utile uneori aceaste solutii descoperite empiric, dar îl plaseaza pe om într-o falsa relatie cu sine si cu Universul din care a descins. El cade în diferite grade de dezacord fata sine si Univers. Fiinta lui sufleteasca si cea biologica vor fi mereu tulburate de boli si suferinte.

Prin descoperirea adevarului ca Fiinta si Universul sunt reciproc integrate într-un Tot unitar si ca evolueaza pe baza unor Legi universale, omul ar putea întelege cine este si ar stabili cu totul alte relatii cu sine si cu mediul.

Credinta în forte imateriale independente de Universul material, a produs dihotomia antagonica suflet-trup, spirit-materie. Gândirea primitiva a desconsiderat corpul fizic, care a fost vazut ca izvorul tuturor relelor, în care s-a încuibat “Diavolul”, iar sufletul, ca supravietuind dezintegrarii corpului fizic, trecând prin reîncarnari succesive, vietuind sub forme eterice si astrale, ajungând la “Judecata de Apoi”, etc.

Sufletul si trupul sunt împreuna o entitate cosmica unitara. Nu exista univers imaterial separat de universul material, ele se nasc si coexista împreuna. Sufletul, spiritul, eul exprima câmpul energetic si informational al fiecarei fiinte. Din momentul conceptiei, subconstientul si, de altfel, orice celula se afla într-un permanent schimb de informatie cu Fiinta universala.

Printr-un proces feed-back de rezonanta cosmica, informatia este transmisa atât celulei, cât si întregului macro si microcosmos. Aceleasi legi armonizeaza celula, sistemul, ecosistemul, biosfera, planeta. În economia universala moartea unei celule, individ, sistem, planeta, nu semnifica un “rau”, dimpotriva, este o necesitate benefica pentru evolutie, reînnoire si purificare.

Nasterea, viata, batrânetea si moartea este apreciata ca suferinta numai de omul al carui suflet a devenit suferind datorita unei gresite educatii primite în copilarie. Asceza înteleptilor orientali budisti-yogini pentru a obtine eliberarea de conditionarile senzorial-instinctuale este ingenioasa dar si ei, influentati de miturile reîncarnarii si a Spiritului Absolut imuabil, se plaseaza într-o falsa relatie cu sine si cu Universul.

Omul descopera mereu legile si armoniile infinite ale evolutiei. El a observat ca unei anumite actiuni îi urmeaza o anumita reactiune, unei anumite cauze îi urmeaza un anumit efect. Nici cauza si nici efectul nu tin de mila, mânia sau razbunarea Universului, ci sunt fenomene relativ cognoscibile si exprimabile prin limbaje stiintifice. Universul nu este nici bun nici rau, nu favorizeaza un macro sau un microsistem, nu iarta si nu pedepseste. Legile lui actioneaza armonios, precis, egal, oportun.

top of page

Capitolul II

Religiile Epocilor Sclavagiste

"Nu va temeti de cei ce ucid trupul iar sufletul nu pot sa-l ucida; temeti-va mai curând de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda" [Matei: 1--28].

Antichitatea sclavagista a produs religii utile acelor epoci. Religia mozaica impusa de catre Moise, constând în credinta într-un Dumnezeu razboinic, i-a unificat pe evreii dezbinati de credinta în idoli. Dumnezeul lui Moise, intolerant fata de zeitatile altor popoare, devine un Dumnezeu al terorii si atrocitatilor, participant ca si “coechipier” în inevitabile razboaie : “Nu este alt Dumnezeu afara de Mine, ma voi razbuna pe vrajmasii Mei, adapa-voi sagetile Mele cu sânge si sabia Mea se va satura de carnea si sângele celor ucisi si robiti” [Deuteronomul: 32-39,41,42]. El face juraminte si legaminte cu “poporul ales”, caruia îi promite ca-i va da în stapânire întreg Pamântul : “Cere de la Mine si-ti voi da neamurile mostenirea ta si stapânirea ta, marginile Pamântului” [Psalmii: 2-8] ”. Aceasta religie a fost impusa de Moise prin teroare si genocid: “Sa-si încinga fiecare din voi sabia sa la sold si strabatând tabara de la o intrare la cealalta, înainte si înapoi, sa ucida fiecare pe fratele sau, pe prietenul sau si pe aproapele sau. În ziua aceea au cazut din popor ca la trei mii de oameni” [Iesirea: 32-27,28].

Asimilat Diavolului, considerat “tata minciunii”, Dumnezeul lui Moise a fost demascat ulterior de catre Isus : “le-a zis Isus: voi faceti faptele tatalui vostru; daca Dumnezeu ar fi Tatal vostru m-ati iubi pe Mine; voi sunteti din tatal vostru Diavolul, el de la început a fost ucigas de oameni si nu a existat pentru adevar, pentru ca nu este Adevar în el; când vorbeste minciuna, vorbeste dintr-ale sale, caci este mincinos si tata al minciunii. Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati, pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu” [Ioan: 8-41,42,44,47]. Isus a dorit sa înlocuiasca acest Dumnezeu al crimei, terorii si razboiului cu un Dumnezeu al iubirii, fapt pentru care a platit cu viata.

Dumnezeul islamic la fel ca si zeitatile altor religii sunt, în esenta, asemeni Dumnezeului lui Moise, care vor avea ca scop educarea si disciplinarea popoarelor pentru formarea unor sclavi umili pentru munca si fanatici pentru razboi.

Crestinii sunt înfricosati cu mituri si apocalipse ale mâniei, pedepsei si razbunarii, cu acelasi scop ascuns de a pregati mental viitorii sclavi si razboinici. Prin mostenirea “pacatului originar” al lui Adam si al Evei, ei sunt culpabilizati din nastere, iar botezul semnifica absolvirea de aceasta vina. Calugarii crestini închisi într-un labirint spiritual halucinogen, duc în manastiri un continuu “razboi nevazut cu Diavolul” si cu “firea pacatoasa”, traiesc alienati în aceste azile comunitare. “Fericirea” sclavului eliberat de “grija lumeasca” ramâne doar aceea de a cersi, a lauda si a primi pedeapsa sau mila stapânului “ceresc”.

Orice religie, având un Dumnezeu care face educatie prin teroare si constrângere, creeaza oameni cu psihologie de sclav. Cu câteva secole în urma, Biserica crestina avea rolul de îndrumator prin teroare pentru societatile crestine. Spiritul laic era considerat diavolesc, iar oamenii de stiinta care contraziceau învataturile bisericesti erau judecati, torturati si arsi pe rug.

Cea mai cruda si de neîmpacat intoleranta s-a dovedit a fi cea motivata de fanatismul religios. La fel ca si într-o relatie de simbioza, credinciosii de toate confesiunile îsi apara instinctual Dumnezeul. Omul devine inapt sa înteleaga si sa-si asume constient si cu demnitate viata, moartea, evolutia si nu poate trai sentimente normale de fraternizare cu mediul ambiant. El traieste ratacit într-o lume ostila, în care “Cel de Sus” intervine dupa bunul plac : “Eu omor si înviez, nimeni nu poate scapa din mâna Mea” [Deuteronomul: 32-29].

În lumea religioasa, Dumnezeu exista si functioneaza datorita fortelor extraordinare ale sugestiei si autosugestiei. Credinta în zeitati coexista cu credinta în puterea banilor, armelor, vicleniei, terorii. La ateu, Dumnezeu nu functioneaza, deci nu exista. Experientele prin hipnoza confirma puterea uriasa a mintii umane.

Toate evenimentele vietii omului zis credincios au devenit prilej de ritualuri si de alte servicii cu caracter magic-religios, de care a ajuns sa fie dependent. Fara ritualuri, fara preoti si biserica, amenintat cu pedepse si mituri apocaliptice, el este coplesit de spaima în fata vietii si a mortii.

De mii de ani miturile i-au stapânit sufletul. Oamenii trebuie sa înteleaga scopul pentru care au fost create, la timpul lor, aceste mituri si religii populate de Dumnezei care, asemeni unor tirani din lumea umana, se înfurie, se razbuna, blestema, ameninta, judeca si pedepsesc.

top of page

Capitolul III

Adevarul

"Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietii" [Ioan: 8-12].

Acum 2000 de ani Omul Isus a descoperit si transmis semenilor sai Adevarul despre om si conditia sa existentiala pe Pamânt. Doctrina lui Isus este o stiinta, nu o religie. Adevarul trebuie înteles, însusit, practicat (întrupat), nu numai crezut.

Prin descoperirea unei noi relatii cu Dumnezeu, Isus a “înviat” spiritual de la conditia de “fiu al omului” la cea de “Fiu al lui Dumnezeu”. A devenit “Fiu” si a descoperit în acest fel calea pentru “înviere”, calea “Fiului”: “Eu sunt Calea Adevarul si Viata”, [Ioan: 14-6].

“ Înviati” prin cunoasterea Adevarului, “înaltati” la calitatea de Fii, devenim parte din El si El parte din noi: “Eu sunt în Tatal, Tatal este în mine, si noi Una suntem” [Ioan: 10-30, 10-38].

“Fiii oamenilor”, care nu-l cunosteau pe Dumnezeu-“Tatal”, erau considerati de catre Isus ca si morti: “Lasa mortii sa-si îngroape mortii” [Luca: 9-60 ]. “Învierea” înseamna “nasterea din nou” a sufletului (“cu Duhul”), nu a trupului: “Ce este nascut din trup, trup este; si ce este nascut din Duh, Duh este” [Ioan: 3-6], “Duhul este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt Duh si sunt viata” [Ioan 6-63].

Prin dobândirea calitatii de Fii vom stabili nou raport cu Dumnezeul-“Tatal”, raportul tata-fiu: “Si celor care l-au primit si au crezut în el, le-a dat putere sa se faca Fii ai lui Dumnezeu” [Ioan: 1-12]. Fiul nu se teme, el datoreaza tatalui responsabilitate si iubire de fiu iar sclavul datoreaza stapânului supunere oarba si teama.

Prin trairea sentimentelor de iubire si comuniune, raportul tata-fiu va elimina teama si înstrainarea sclavului : “Iar robul nu ramâne în casa în veac; Fiul însa ramâne în veac” [Ioan: 8-35]. Noul mod de a trai si a gândi al Fiului “ înviat ” s-a numit “Împaratia cerurilor”.

Cuvântul nu reprezinta Adevarul daca nu îsi gaseste “întrupare” în fiinta omului prin cunoasterea si adoptarea Dumnezeului-“Tatal”: “Care nu din sânge, nici din pofta trupeasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut si Cuvântul s-a facut trup” [Ioan : 1-13].

Prin “ întrupare ” cuvântul devine viu, întocmai ca samânta unei plante care cade într-un pamânt bun. Scris sau rostit el este o treapta, o cale, un mijloc care nu trebuie fetisizat si transformat în dogma. Scrierea, rostirea, clamarea cuvântului nu înseamna si trairea lui. Trait, el va naste noi forme, la fel ca o planta care rodeste prin semintele ei: “Cel ce seamana samânta cea buna este Fiul Omului, iar samânta semanata în pamânt bun este cel care aude cuvântul si-l întelege, deci care aduce rod si face: unul o suta, altul saizeci, altul treizeci” [Matei: 13-23,37].

Cuvântul Adevarului este ca si grauntele de mustar “pe care, luându-l, omul l-a semanat în tarina sa, si care este mai mic decât toate semintele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele si se face pom, încât vin pasarile cerului si salasluiesc în ramurile lui. Asemenea este împaratia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei masuri de faina, pâna s-a dospit toata.” [Matei: 13-31,32].

Pentru oamenii care primeau cuvântul sau, Isus era ca o pâine spirituala si ca o apa vie: “Eu sunt pâinea vietii care se frânge pentru voi, iar cel care va bea din apa pe care o voi da Eu nu va mai înseta în veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apa vie; trupul meu este adevarata mâncare si sângele meu adevarata bautura” [Ioan: 6-55].

Prin “întruparea” cuvântului Adevarului, prin trairea sentimentelor iubirii si comuniunii, omul se va naste din nou, va descoperi ca acum si dintotdeauna fiinta sa face parte din “Tatal”. Fiul “renascut cu Duhul” se redefineste si capata o alta demnitate si identitate. El va trai într-o alta lume si într-o alta viata ca “Fiu trimis” al Universului. El elibereaza (“mortii”) sufletele ratacite în Infernul erorii spirituale si sclaviei sufletesti: “Mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor învia” [Ioan: 5-25].

top of page

Capitolul IV

Iubirea

" Prima si cea mai mare porunca este sa iubesti pe Tatal din tot sufletul, din tot cugetul si din toata puterea, iar a doua: Sa iubesti aproapele ca pe tine însuti" [Matei: 22-37, 39] .

În doar trei cuvinte: “Iubeste dusmanii tai” [Matei: 5-44], Isus a trimis în neant lupta cu “dusmanul”, cu “Diavolul”. Iubirea lui Isus nu este o replica ostentativa, ci un alt mod de a lupta cu “raul”. Este un exercitiu de automodelare care semnifica vindecarea sufleteasca de maladia intolerantei, mâniei, urii.

Cultivând neîncetat iubirea este eliminata din suflet ura, teama, dispretul fata de “aproapele”, ca si fata de orice dusman-“Diavol”.

Iubirea cristica nu este raspunsul dat dusmanului cu scopul de a-l îmbuna, ironiza, reeduca sau pedepsi. Ea are ca scop doar protejarea de decadere a propriului cuget si suflet. Potrivit acestei învataturi, sentimentele, gândurile negative cu toate nuantele, sub orice forme si în orice împrejurari, trebuie eliminate pentru salvarea (“învierea”) sufletului. Cine îl uraste si se lupta pentru a-l distruge pe “Diavol” contaminându-se de ura, îl slujeste si, de fapt, devine el însusi “Diavol”.

Prin practica iubirii cristice ura se transforma în iubire. “Raul” dispare. “ Daca-ti cere cineva haina, da-i si camasa, daca te obliga sa mergi o mila de loc, sa mergi doua, daca-ti da o palma , întoarce-i si celalalt obraz” [Matei: 5-39,41] sunt cuvinte imposibil de înteles si de acceptat de un spirit care nu-si pune aceste probleme . Un om educat pentru ura, nedreptate, crima si razboi nu va intelege niciodata utilitatea si necesitatea "invierii" cristice.

Orice act denigrator manifestat fata de orice si oricine este distructiv si în cele din urma autodistructiv. Injuria pe care o adresam, de pilda, unei pietre de care ne-am lovit din neatentie va activa în mod reflex ura, mânia ori de câte ori vom întâlni ulterior ceva similar. Comportamentul intolerant, violent si discretionar al pastorului, manifestat prin violenta verbala si fizica, fata de turma de vite se extinde în întreaga lui viata, în familie si societate.

Când a spus: “Cine scoate sabia, de sabie va pieri” [Matei: 26-52], Isus s-a referit la pieirea sufleteasca a celui care “scoate sabia” prin sentimente, gânduri, cuvinte, gesturi, atitudini, fapte negative.

În Biblie, în prima Carte a lui Moise, aflam cum s-a produs la om fatala contaminare cu “binele” si “raul”, dupa ce “Eva”, înselata de “Diavol”, a savârsit “pacatul neascultarii”, prin care, luând fructe din “pomul interzis”, oamenii au devenit cunoscatori ai “binelui si ai “raului” asemeni lui Dumnezeu.

“Deschiderea ochilor”, atunci când Adam si Eva au “vazut” ca sunt goi, s-au rusinat si s-au ascuns de privirile lui Dumnezeu, semnifica momentul aparitiei gândirii la om. Aparitia limbajului, memoriei si gândirii sunt fenomene care au avut loc în milioane de ani de evolutie a nenumarate generatii de “Adami si Eve”.

În decursul evolutiei reactiile organice de atractie-repulsie fata de placut-neplacut au devenit reactii psihice manifestate prin sentimente-gânduri pozitive-negative.

Dualismul antagonic “bine-rau” este un produs al mentalului senzorial-instinctual extins la nivel sufletesc. Universul nu este nici bun, nici rau, El este.

Iubirea catre “Tatal” este efortul sufletesc de daruire catre Tot si bucuria de a fi împreuna. Frica trebuie înlocuita prin iubire si omul devenit Fiu va reveni “acasa”, în marea familie universala, dobândind respectul fata de sine si fata de Tot. Cel ce cultiva sentimente negative-distructive îsi taie orice posibilitate de acces la unitatea si armonia universala, la “familiarul” despre care ne vorbeste Platon în dialogul “Lysis”. El îsi hotaraste singur condamnarea la starea de izolare, înstrainare si dezintegrare. Orice relatie de iubire-iertare fata de cineva-ceva din planul apropiat-senzorial este în cele din urma vicioasa daca nu deriva din efortul de iertare-iubire fata de planul departat extrasenzorial, Totul infinit.

Numai cultivând iubirea si iertarea fata de Totul din planul extrasenzorial (nevazut, necunoscut) vom putea iubi si ierta orice din planul senzorial (partial cunoscut), “aproapele”.

top of page

Capitolul V

Eliberarea

"Iar Adevarul va va face liberi; oricine savârseste pacat este rob pacatului" [Ioan: 8-32, 34].

Eliberarea sufletului din “Iadul” viciului si ignorantei nu este posibila decât prin întelegerea si adoptarea Adevarului si, într-un etern prezent, sa traim bucuria cumuniunii cu Fiinta Suprema, Universul infinit, “Tatal”.

Atunci când va întelege Adevarul, omul devenit Fiu se va autojudeca pentru ca: “Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului; Nu am venit sa judec, ci sa mântuiesc lumea; cuvântul pe care l-am spus, acela va judeca” [Ioan: 5-22, 12-47,48] iar pentru purificarea sa sufleteasca, el va elimina din suflet “pacatul” (viciile, sentimentele negative) si din minte “neghina” ( eroarea, ignoranta) semanate de “ Diavol ”: “La vremea secerisului veti zice seceratorilor: Pliviti întâi neghina si legati-o în snopi ca s-o ardem, iar grîul adunati-l” [Matei: 13-30].

Comorile “ceresti” (spirituale) vor fi cu mult mai de pret decât cele pamântesti: “Nu va faceti comori pe pamânt, faceti-va comori în cer, pentru ca unde este comoara voastra acolo este si inima voastra” [Matei: 6-19,21]. Un om sarac material, dar bogat si curat spiritual (“cu Duhul”) are mai multe sanse la automodelare si integrare pe calea salvarii sufletesti: “Fericiti cu Duhul, cei saraci” [Matei: 5-3], decât un om bogat material (fericit cu trupul) dar viciat si ignorant (sarac “cu Duhul”).

Cu greu un om viciat si ignorant dar bogat material ar putea ajunge fericit “cu Duhul” pentru a vedea “Împaratia lui Dumnezeu”: “Adevarat va zic voua ca un bogat cu greu va intra în împaratia cerurilor. Mai usor intra camila prin urechile acului decât bogatul în Împaratia lui Dumnezeu” [Matei: 19-23,24].

Scopul cunoasterii Adevarului si cultivarii iubirii si iertarii fata de Tot este “nasterea din nou”, “învierea” (eliberarea) sufletului din sclavia “pacatului”. “Iadul”, “Raiul” nu exprima decât universul mental si sufletesc trait de om aici si acum.

top of page

Capitolul VI

Judecata

"Acum este judecata acestei lumi; acum stapânitorul lumii acesteia va fi aruncat afara" [Ioan: 12-31].

In doar trei ani, cât i s-a permis sa traiasca în calitate de Învatator, Isus a încercat în zadar sa daruiasca poporului evreu o Doctrina a Adevarului, prin care sa redefineasca fiinta omului si sa înlocuiasca vechiul Dumnezeu, Stapânul, cu noul Dumnezeu, “Tatal”: “Acum este judecata acestei lumi; acum stapânitorul lumii acesteia va fi aruncat afara” [Ioan: 12-31].

Biserica iudaica l-a considerat un pericol pentru vechea credinta si l-a înlaturat cu cruzime, iar trupul i-a fost rapit si ascuns. Au urmat aproape o suta de ani de prigoana asupra primilor crestini, care s-au raspândit în Imperiul Roman. Printre cei mai crunti prigonitori se afla si teologul iudeu Saul din Tars. Din prigonitor, acesta devine peste noapte un infailibil “trimis al lui Hristos”, ducând la îndeplinire un abil plan de anihilare a Doctrinei lui Isus prin diversiune si mistificare pentru a apara Biserica iudaica de o posibila reforma religioasa, pe care Isus ar fi realizat-o daca nu ar fi fost suprimat fizic.

Devenit cetatean roman, luându-si numele de Paul, Saul raspândeste în Imperiul Roman noua religie bazata pe deturnarea adevarului despre Doctrina, viata si moartea lui Isus. Înlocuind Doctrina învierii sufletului, cu falsa doctrina a învierii trupului, Saul a aruncat pentru milenii crestinatatea în mit, confuzie si superstitie. Isus este “luat în cer” si facut “Fiul unic” al lui Dumnezeu tocmai pentru ca nimeni sa nu mai poata aspira la aceasta calitate. Pus fortat în acord cu “proorocirile”, nascut din împreunarea “miraculoasa” dintre Dumnezeu si o femeie, ucis prin voia aceluiasi Dumnezeu pentru pacatele credinciosilor, înviat în trup, “luat în ceruri” si facut parte din “sfânta treime”, Isus împreuna cu Doctrina sa a fost astfel înghitit de zeitatea Vechiul Testament, Dumnezeul lui Moise.

Conceputa initial ca o perfida arma de lupta spirituala pentru destabilizarea Imperiului Roman, noua religie a cuprins, în timp, o mare parte din umanitate. Având un Dumnezeu al razbunarii, pedepsirii si terorii, falsa doctrina a dat nastere religiei impropriu numita crestina, o religie iremediabil deviata de la învataturile lui Isus, profund anticristica.

Împaratul Constantin s-a folosit de noua religie pentru a-si înlatura rivalii si pentru a pune mâna pe putere. Secole de-a rândul o parte din omenire a fost contaminata epidemic de falsa doctrina. Noua religie a fost acceptata de împarati si regi ca instrument util pentru a-si crea sclavi umili pentru munca si luptatori fanatici pentru razboi.

Euharistia (frângerea si consumarea pâinii si a vinului), cuvintele lui Isus: “ Cine manânca trupul meu si bea sângele meu, Eu îl voi învia” [Ioan: 6-54, 6-(31-58)], nu semnifica actul canibalic de consumare a trupului lui Isus, ci un act simbolic de a ne hrani mintea si sufletul din învatatura sa, din fiinta sa spirituala, daruita pentru “învierea” si “nasterea din nou” a sufletului, nu a trupului.

Crucea, instrumentul de tortura prin care a fost batjocorit, torturat si omorât Isus, este în realitate simbolul glorificarii sale în sens tragic, ironic si diversionist, simbolul victoriei lui “Anticrist”. Adevaratul asasinat, adevarata distrugere a lui Isus nu a fost suprimarea sa fizica cât cea spirituala prin mistificarea Doctrinei sale.

Toate sectele si cultele zise crestine care au aparut ulterior, având ca îndreptar diversiunea lui Saul, contin aceeasi farsa spirituala cu masti diferite.

Singurul Dumnezeu cu totul deosebit de zeitatile tuturor celorlalte religii este Dumnezeul lui Isus. La Isus, împaratia Lui este “în inima omului” [Luca: 17-21]. El este un Dumnezeu al viilor, adica al celor "înviati" (spiritual). Acest Dumnezeu este inaccesibil omului de rând, dar va exista pentru adept, în masura în care acesta îl va întelege, adopta si cultiva în inima sa.

top of page

Capitolul VII

A Trai In Universul Infinit

"Am venit în lumea aceasta ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi" [Ioan: 9-39]. "Îti multumesc, Tata, ca ai ascuns acestea de cei întelepti si priceputi si le-ai descoperit copiilor"[Luca: 10-21].

În esenta, omul actual laic si religios traieste în acelasi Infern ca si omul arhaic. Revolutia tehnica produsa în ultimul secol îl ajuta sa-si procure mai usor unele bunuri materiale, dar nu-l ajuta cu nimic pentru a iesi din maladiile mentale si sufletesti mostenite. Atât omul laic, cât si omul religios nu-si dau seama de adevaratul loc pe care trebuie sa-l ocupe în Univers.

Îndrumatorii spirituali ai tuturor religiilor, nestiind sau prefacându-se ca nu stiu ale cui unelte sunt, se complac în egoismul, meschinaria si ipocrizia care li se vede, nu rareori, pe chip. “Dumnezeul” lor nu le îngaduie nicicum sa iasa din mentalitatea de sclav, înfricosat de mituri apocaliptice nascocite de minti primitive.

Mii de ani de viata în eroare nu au adus nimic pe tarâm religios, în afara de noi mituri si noi întâmplari “miraculoase”. Ratacit în însingurare si suferinta, mereu nemultumit si înfricosat, omul este complet strain de linistea si fericirea unitatii sufletesti cu Totul infinit . Pentru toti credinciosii, indiferent de religie, mântuirea nu înseamna decât invocarea milei unor zeitati pentru a li se ierta interminabilele lor “pacate”.

În relatia cu “Tatal” infinit, trairea sentimentelor comuniunii, fericirii, multumirii, bucuriei sunt obligatii, nu urmari, recompense, scopuri. Nefericirea, nemultumirea, teama, mânia sunt sentimente, care duc inevitabil spre planul de jos al trairilor autodistructive prin care pierzând calitatea de Fii redevenim sclavi.

Fiinta infinita ne cheama pentru cultivarea sentimentelor pozitive ca exercitiu spiritual. Cine se va patrunde de sensul adevarat al sentimentului iubirii si al iertarii fata de Tot , va obtine Pacea, se va elibera de ura, teama si intoleranta si va dobândi puterea de a ierta si a iubi “aproapele”. Sinceritatea, respectul, devotiunea sunt sentimente pe care trebuie sa le descoperim în elanul nostru spre înaltimi. Teama fata de un stapân mânios, gelos, razbunator, teama de moarte si întregul arsenal de mituri vor ramâne în urma ca un vis naiv al omului primitiv.

Nu are sens ca Universul sa fie conjurat sa-si schimbe traiectoria sau programul legilor sale. Nu “Tatal” infinit trebuie rugat sa îndeplineasca dorinte ale omului, ci omul trebuie sa învete sa-si asume cu curaj evolutia si misiunea sa cosmica.

Curajul de a ne asuma datul, întelegând si acceptând cu bucurie viata si moartea ca fenomene ale evolutiei, ne va reda demnitatea de Fii ai Universului. În acest fel, ne putem redefini ca fiinta, regasindu-ne locul pe care îl meritam în Univers.

Traim în lumina unui adevar evident, acela ca descindem din Universul infinit, ca fiinta noastra este infinita, ca împreuna cu întreg Universul suntem o Unitate vie în evolutie, ca întregul Univers se reflecta în noi si noi în el, ca orice celula din fiinta noastra este guvernata de aceleasi Legi ale Evolutiei universale.

top of page